La îndemnul doamnei profesoare de limba româna de a ne alege un jurnal al unui scriitor am mers la bibliotecă şi din mulţimea de jurnale am ales jurnalul lui Titu Maiorescu. Mai toţi colegii mei au ocolit acest jurnal şi nu prea am înţeles motivul, fapt care m-a determinat să-l citesc.
La inceput mi s-a părut plictisitor şi chiar neinteresant dar parcurgându-l puţin câte puţin am realizat că îmi creeasem o impresie greşită.
Din însemnările sale am constatat că Maiorescu scrie acest jurnal dintr-o pornire şi o frământare lăuntrică, la o vârstă foarte fragedă, din nevoia de ase mărturisi şi de a-şi fixa puncte de reper pentru cunoaşterea de sine şi pentru mersul şi organizarea vieţii. Jurnalul său cuprinde atât fapte mărunte de tot cât şi frământări sufleteşti acute, alături de evenimente sociale, culturale şi istorice de mare însemnătate. Este cunoscător al operelor lui Herbart şi cu toate că este bolnav şi suferind traduce din scrierile acestuia:,,Aproape 3 săptămâni de când sunt bolnav, tot nu mi-e bine, capul tot mereu mă doare, cum mă apuc să scriu.” Într-o altă însemnare spunea: ,,De la 15 după-amiază sunt la infirmerie. O răceală mi-a provocat inflamarea piciorului, din fericire a trebuit numai să stau culcat, dar am putut să scriu ceea ce am şi făcut din plin. Am tradus mult din Herbart .”
Citind cu atenţie şi răbdare căci unele fragmente erau de-a dreptul plictisitoare, am descoperit o altă faţă a omului Titu Maiorescu şi mare mi-a fost uimirea când am citit în jurnalul său confesiuni referitoare la sentimentele trăite de acesta în timpul şcolii: ,,În ce stare curioasă mă aflu! În şcoală sunt urât de toţi, afară de vro câţiva din ăi cu eminenţă; dintre 52, numai 10 stau bine cu mine, la ceilalţi mă stricai…’’, precum şi o serie de trăiri/ sentimente vizavi de relaţia pe care o avea cu familia: ,,Ieri noapte vorbii cu soru-mea până către 11 ore. Îmi pare bine că văzui că nu mă cunosc de fel nici unul din casă; mă ţin de un copil stricat şi prăpădit- pentru că nu mai sunt prost a le spune toate lucrurile ce le aveam pe inimă, ci le ţin la mine, mă ţin de rău…’’
Fiecare trăire intensă pe care o descrieT Maiorescu îmi provoacă parcă o stare de emoţie, e ca şi cum l-aş avea în faţa mea,cuvintele de o sensibilitate aparte pe care le foloseşte îmi răsună în minte.Fiecare etapă a vieţii sale aduce noi sentimente şi de aceea el nu va ezita însă să se critice pe sine însuşi,mărturisind cu sinceritate greşeli care scad demnitatea omenească.
,,O urmare a seriozitaţii mele ştiinţifice a fost şi recunoaşterea din partea profesorilor,care m-au făcut întâiul în toată şcoala (...).În schimb, o greşeală care poate să se fi născut din dorinţa mea de a părea erudit, e obiceiul meu s-o spun scurt:de a minţi"
Nevoia sa de a se mărturisi vine din desele îndoieli trezite de gânduri şi de oameni:"Îndoială,îndoială",problematica religioasă devenind la el o îndoială acută şi un zbucium cumplit:"Disper cu totul!plâng şi plâng căci nu mă pot convinge că e un Dumnezeu".
Deşi mi-a luat ceva timp ca să citesc acest jurnal,am rămas profund impresionată şi mi-a făcut placere să-l citesc deoarece Titu Maiorescu este într-adevar o mare personalitate ce merită a fi descoperită.
