miercuri, 16 mai 2007

JURNAL-TITU MAIORESCU



La îndemnul doamnei profesoare de limba româna de a ne alege un jurnal al unui scriitor am mers la bibliotecă şi din mulţimea de jurnale am ales jurnalul lui Titu Maiorescu. Mai toţi colegii mei au ocolit acest jurnal şi nu prea am înţeles motivul, fapt care m-a determinat să-l citesc.
La inceput mi s-a părut plictisitor şi chiar neinteresant dar parcurgându-l puţin câte puţin am realizat că îmi creeasem o impresie greşită.

Din însemnările sale am constatat că Maiorescu scrie acest jurnal dintr-o pornire şi o frământare lăuntrică, la o vârstă foarte fragedă, din nevoia de ase mărturisi şi de a-şi fixa puncte de reper pentru cunoaşterea de sine şi pentru mersul şi organizarea vieţii. Jurnalul său cuprinde atât fapte mărunte de tot cât şi frământări sufleteşti acute, alături de evenimente sociale, culturale şi istorice de mare însemnătate. Este cunoscător al operelor lui Herbart şi cu toate că este bolnav şi suferind traduce din scrierile acestuia:,,Aproape 3 săptămâni de când sunt bolnav, tot nu mi-e bine, capul tot mereu mă doare, cum mă apuc să scriu.” Într-o altă însemnare spunea: ,,De la 15 după-amiază sunt la infirmerie. O răceală mi-a provocat inflamarea piciorului, din fericire a trebuit numai să stau culcat, dar am putut să scriu ceea ce am şi făcut din plin. Am tradus mult din Herbart .”
Citind cu atenţie şi răbdare căci unele fragmente erau de-a dreptul plictisitoare, am descoperit o altă faţă a omului Titu Maiorescu şi mare mi-a fost uimirea când am citit în jurnalul său confesiuni referitoare la sentimentele trăite de acesta în timpul şcolii: ,,În ce stare curioasă mă aflu! În şcoală sunt urât de toţi, afară de vro câţiva din ăi cu eminenţă; dintre 52, numai 10 stau bine cu mine, la ceilalţi mă stricai…’’, precum şi o serie de trăiri/ sentimente vizavi de relaţia pe care o avea cu familia: ,,Ieri noapte vorbii cu soru-mea până către 11 ore. Îmi pare bine că văzui că nu mă cunosc de fel nici unul din casă; mă ţin de un copil stricat şi prăpădit- pentru că nu mai sunt prost a le spune toate lucrurile ce le aveam pe inimă, ci le ţin la mine, mă ţin de rău…’’
Fiecare trăire intensă pe care o descrieT Maiorescu îmi provoacă parcă o stare de emoţie, e ca şi cum l-aş avea în faţa mea,cuvintele de o sensibilitate aparte pe care le foloseşte îmi răsună în minte.Fiecare etapă a vieţii sale aduce noi sentimente şi de aceea el nu va ezita însă să se critice pe sine însuşi,mărturisind cu sinceritate greşeli care scad demnitatea omenească.
,,O urmare a seriozitaţii mele ştiinţifice a fost şi recunoaşterea din partea profesorilor,care m-au făcut întâiul în toată şcoala (...).În schimb, o greşeală care poate să se fi născut din dorinţa mea de a părea erudit, e obiceiul meu s-o spun scurt:de a minţi"
Nevoia sa de a se mărturisi vine din desele îndoieli trezite de gânduri şi de oameni:"Îndoială,îndoială",problematica religioasă devenind la el o îndoială acută şi un zbucium cumplit:"Disper cu totul!plâng şi plâng căci nu mă pot convinge că e un Dumnezeu".
Deşi mi-a luat ceva timp ca să citesc acest jurnal,am rămas profund impresionată şi mi-a făcut placere să-l citesc deoarece Titu Maiorescu este într-adevar o mare personalitate ce merită a fi descoperită.

sâmbătă, 5 mai 2007

TEATRU-POVESTEA LUI HARAP-ALB

LUNI 23APRILIE 2007
E ora 5 dupa amiaza si impreuna cu trei colege ma indret spre Teatrul National pentru a vedea piesa Povestea lui Harap-Alb in interpretarea unor studenti la actorie. Nu sunt prea incantata de aceasta idee caci toate planurile mele pentru aceasta zi au fost distruse.Cu o strangere de inima si cu gandul ca ceea ce voi vedea va fi ceva extraordinar,ma resemnez si pornesc la drum.Dupa jumatate de ora ajung la destinatie, imi cumpar bilet si astept ca spectacolul sa inceapa. Asteptarea ma face sa devin nerabdatoare si sa simt cum ma trec fiori placuti de emotie. Spectacolul se anuntase a fi nemaipomenit.
In sfarsit intru in sala,lume multa, atat de multa incat in doar cateva minute sala a devenit neincapatoare. Lumina se stinse si deodata pe scena apare un grup de tineri ,cantand si dansand pe o melodie care nu avea nici o legatura cu povestea lui HARAP-ALB pe care o citisem eu. Am stat linistita si am asteptat sa vad ce se intampla mai departe.Spre marea mea uimire,nimic din tot ceea ce asteptam sa se intample pe scena nu s-a intamplat si totusi nu eram dezamagita deloc. Tinerii actori erau foarte comici si chiar haiosi asa ca le-am acordat o sansa.Spectacolul isi continua cursul intr-un ritm ametitor,totul intr-un joc mizical exceptional si abia am sesizat putinele asemanari dintre Harap-Alb,cel din povestea lui Creanga si Harap-Alb,cel din viziunea regizorului. Timpul parca zburase fara sa-mi dau seama,intr-o clipa toti actorii erau pe scena,jucandu-si ultimul rol si luindu-si la revedere de la publicul spectator care in semn de multumire ii aplauda furtunos. Iesind din sala am realizat ca ceea ce am vazut fusese un HARAP-ALB al contemporaneitatii si am inceput sa inteleg ca desi asteptarile mi-au fost inselate, timpul pierdut nu a fost in zadar.
Nu regret nici o clipa alegerea facuta si daca mi s-ar oferi sansa sa merg sa vad iar acest spectacol as merge deoarece mi-a placut nespus de mult.